Encefalita de capusa este mai frecventa la adulti decat la copii, avand spectrul clinic de la meningita acuta la meningoencefalita severa cu sau fara paralizie.
Aproximativ 10.000-12.000 de cazuri clinice de encefalita de capusa sunt raportate in fiecare an, dar numarul este subestimat in compartie cu numarul actual de cazuri clinice.
Structura
Virusul encefalitei de capusa este un virus de tip ARN (acid ribonucleic) monocatenar cu polaritate pozitiva, totul inconjurat intr-o capsida sferica de 40-60 nm.
Genomul viral are aproximativ 11 kb (kilobaze) ce codifica 10 proteine virale, trei structurale si 7 non-structurale.
Mod de transmitere
Infectarea incepe cand o capusa inteapa gazda („isi ia pranzul sangvin”). Acest pas poate avea loc in orice moment al ciclului de viata al capusei, dar o transmisie orizontala intre nimfele infectate si larvele neinfectate ce se hranesc din aceeasi gazda este considerat a fi pasul cheie in mentinerea circulatiei virusului encefalitei de capusa.
Virusul circulant in sangele vectorului presupune un mecanism denumit „midgut” (fiziologia si biochimia sistemelor de organe la insecte) de unde poate trece in glandele salivare pentru a fi transmisa urmatoarei gazde. La capusele non-adulte, virusul se transmite transtadial (agentul patogen ramane alaturi de vector de la un ciclu de viata la altul) prin infectarea celulelor, ce nu sunt distruse in timpul procesului de replicare, timp in care capusa ramane infectioasa in timpul ciclului de viata. Capusele adulte infectate sunt capabile sa depuna oua infectioase, transmiterea virusului fiind transovariana (transmitere realizata a patogenului de la parintele artropod la artropodul descendent).
Replicarea virala
La specia umana, procesul de infectare incepe la nivelului tegumentului, prin muscatura capusei infectate, tintind celulele Langherhans si macrofagele. Proteinele anvelopei virale recunoaste heparan-sulfatul de pe suprafata celulei gazda si sunt endocitate prin cale clathrin-mediata. Fixarea virusului de celula determina o schimbare conformationala a proteinei anvelopare, rezultand in fuziunea, urmata de desfacerea si eliberarea genomului ARN monocatenar in citoplasma.
Polipeptidul viral este translatat si inserat in membrana reticulului endoplasmatic, unde este procesat in citoplasma de peptidazele gazdei si in lumen de actiunea enzimei virale. Proteinele virale C, NS3 si NS5 sunt clivate in citoplasma in timp ce proteinele nonstructurale ramase altereaza membrana reticulului endoplasmic.
Membrana alterata permite asamblarea complexelor de replicare, unde genomul viral este replicat de ARN-polimeraza ARN-dependenta virala.
Procesul de replicare a flavivirusurilor
Genomul ARN viral nou replicat este asamblat de proteinele C in membrana reticulului endoplasmatic formand nucleocapsida imatura si atasarea proteinelor E si PrM, aranjate ca un hererodimer. Virionul imatur este ascutit si geometric in comparatie cu particula matura. Particulele infectioase trec de aparatul Golgi si reteaua trans-Golgi, iar in conditii de aciditate cliveaza segmentul Pr din proteina M si formeaza homodimeri.
Virusul este eliberat din celula gazda prin fuziunea si transportul veziculei in membrana celulei gazda, iar in urma clivarii segmentelor disociate rezulta un virus infectios matur. Cu toate acestea virusurile partial mature sau imature sunt eliberate de asemenea. Virusurile imature sunt noninfectioase, deoarece proteinele anvelopare nu sunt fuzionate complet, virusurile partial imature sunt capabile de infectie.
Patogeneza si raspunsul imun
Infectia are loc la nivelul pielii prin afectarea celulelor dendritice (Langherhans).
Initial replicarea virala se realizeaza local, iar raspunsul imun este tintit atunci cand componentele virale sunt recunoscute de receptori de recunoastere (PRRs), cum ar fi receptori Toll-like. Recunoasterea produce eliberarea citokinelor (interferon alfa, beta, gamma si chemokine) si atragerea celulelor imune migratoare la situl inteparii. Infectia poate fi oprita in acest stagiu si eliminata, inainte declansarii simptomelor notabile.
Prin continuarea infectiei, celulele dendritice migratoare si macrofagele sunt infectate si se deplaseaza spre nodulul limfactic unde are loc activarea polimorfonucleare leucocite, monocite si a sistemului complement. Nodulul limfatic poate servi ca loc de multiplicare, unde virusul poate ajunge in sistemul circulator. Faza viremica corespunde primelor simptome in modelul prototip bifazic al encefalitei de capusa. Virusul are preferinta pentru tesutul neuronal si este neuroinvaziv.
Raspuns umoral
Anticorpii specifici Ig M si Ig G sunt produsi ca raspuns al infectiei. Anticorpii Ig M apar la inceput, au nivele mari si dispar la 45 de zile postinfectie. Anticorpii Ig G au un maxim la 6 saptamani dupa aparitia simptomelor SNC, scad treptat, dar nu dispar, conferind imunitate de lunga durata.
Preventia
Cel mai bun mod de a ne proteja este sa evitam muscaturile de capusa prin folosirea hainelor lungi si protejarea extremitatilor si evitarea consumarii alimentelor de la animalele din zonele afectate.
Suprafata tegumentului trebuie verificata cu atentie, iar capusele atasate indepartate corect cat mai repede posibil.
Simptome
- majoritatea oamenilor infectati cu virusul encefalitei de capusa nu au simptome.
- pentru persoanele cu simptome, perioada de incubatie este intre 7 si 14 zile, dar poate dura si pana la 28 de zile.
- patologia infectioasa poate include encefalita sau meningita.
- simptome initiale - febra, dureri de cap, varsaturi, fatigabilitate.
- simptome severe - stare confuzionala, pierderea echilibrului, dificultati de vorbire, slabiciuni la nivelului mainilor si picioarelor, convulsii.
Dupa un interval asimptomatic de 1-20 de zile pana la 15% din pacienti dezvolta o a doua faza a bolii caracterizata prin febra mare de 40 de grade si semne de suferinta de sistem nervos central cum ar fi meningita, encefalita, mielita.
Encefalita dezvoltata in timpul celei de-a doua faze poate duce la paralizie, sechele permanente sau deces. Aproximativ 1% din pacienti cu patologie neurologica pot deceda. Severitate bolii creste cu varsta, dar decese au fost raportate la toate varstele.
Diagnostic
- recunoasterea semnelor si simptomelor.
- istoric de calatorie si posibila expunere la capuse.
- testare in laborator a sangelui si a lichidului cefalorahidian: diagnosticul de laborator se bazeaza pe detectarea anticorpilor Ig G si Ig M in ser si lichid cefalorahidian.
Bibliografie:
- Yoshii K. (2019). Epidemiology and pathological mechanisms of tick-borne encephalitis. The Journal of veterinary medical science, 81(3), 343–347.
- Pulkkinen, L., Butcher, S. J., & Anastasina, M. (2018). Tick-Borne Encephalitis Virus: A Structural View. Viruses, 10(7), 350.
- https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4419106
