La un pas de moarte
Florin şi-a pierdut antebraţul stâng la vârsta de 12 ani, când a încercat să evite căderea de pe un stâlp şi s-a agăţat cu mâna de un fir de înaltă tensiune.
„Erau 6.000 de volţi. Am avut mare noroc. Puteam să mor!“, spune Florin, care făcea biatlon şi care, după accident, a continuat să facă sport. Pasionat de fotbal, a jucat în liga a IV-a timp de zece ani.
Atras de competiţii, Florin a început să fie interesat de sportul paralimpic încă din perioada când exista Federaţia Română pentru persoane cu handicap. În 1997, după ce fenomenul a luat amploare, a devenit campion naţional la săritura în lungime, apoi campion european. În 2012 a fost primul atlet român care a participat la Olimpiada sportivilor cu dizabilităţi de la Londra. „În 2008, nu am participat la Beijing pentru că nu eram convins că asta vreau. Pe urmă mi-am dat seama că nu e joacă şi că trebuie să munceşti foarte mult. Aşa am ajuns să obţin calificarea la Londra“, spune Florin.
Florin a abandonat săritura în lungime în favoarea celei în înălţime
Calificare norocoasă
Participarea la Jocurile Paralimpice din 2012 l-a făcut să-şi dorească o nouă prezenţă la o astfel de competiţie. Când a văzut baremurile de calificare a realizat că va fi foarte dificil să ajungă la Rio. „La săritura în lungime a fost pus pentru Rio un barem de 6,45 metri. Eu mai mult de 6,35 nu sărisem în concursurile oficiale. Am vorbit cu doamna antrenor Viorica Ursanu şi am decis că ar fi mai bine să schimbăm proba. Aşa am ajuns să văd că la săritura în înălţime baremul era 1,65 metri. Am luat-o practic de la zero. După numai 12 antrenamente şi la mai puţin de două luni de când m-am apucat de această probă, am sărit 1,70 metri la Mondialele din Rusia şi am obţinut calificarea“, precizează atletul ieşean.
Impresionat de organizare
Deşi era la a doua participare la Jocurile Paralimpice, ediţia de la Rio i-a lăsat o impresie foarte bună lui Florin. „Nu a fost ca la prima participare, la Londra, unde am avut emoţii foarte mari. Oricum, a fost impresionant. Să defilezi în faţa atâtor oameni şi să ţi citească numele, e ceva. Festivitatea de deschidere a fost pe «Maracana», în faţa a 120.000 de oameni. A fost senzaţional. Am fost cazaţi în aceleaşi locuri unde au stat sportivii de la Jocurile Olimpice. Condiţiile oferite au fost la superlativ şi totul a fost gratuit. Nu am avut timp să văd prea multe. Normal că după competiţie am fost şi am văzut celebra statuie a lui Iisus din Rio de Janeiro. Am văzut Muntele «Sugarloaf». Am fost pe plaja Copacabana, un simbol al oraşului. A fost impresionantă prima prezenţă pe continentul american“, rememorează Florin.
Cojoc, alături de Florin Bologa la Sugar Loaf din Rio
Era să rateze proba
Atletul ieşean a fost la un pas să nu mai prindă concursul la proba de săritură în înălţime din cauza unui concurs organizat de WADA (Agentia Mondială Anti-Doping). „La ieşirea din sala de mese, WADA organiza concursuri pe teme de anti-doping. În ziua în care aveam proba, am zis să particip şi eu la un concurs. Trebuia să răspunzi la nişte chestionare, pe calculator, pe teme anti-doping şi primeai un tricou. Îţi verificai aşa cunoştinţele. A durat ceva până am rezolvat chestionarele şi când m-am dus să iau autobuzul, acesta plecase deja. Am alergat după el, dar nu a oprit. M-am speriat. Am zis că am venit până în Brazilia şi nu particip la probă! Şi bine că nu a oprit pentru că ducea la «Sambadrom», unde avea loc proba de tir cu arcul şi nu la Stadionul Olimpic, unde se ţinea proba mea. Am aşteptat următorul autobuz şi până la urmă am ajuns la timp. Am mai avut pe o urmă de aşteptat vreo oră până a început efectiv proba. Am tras o mare sperietură!“, zice amuzat acum sportivul ieşean, care a ocupat în final locul 10, cu o săritură de 1,75 metri.
Gândul său este acum la Olimpiada din 2020, de la Tokyo, unde îşi doreşte să prindă o ultimă participare: „La Tokyo aş vrea să-mi pun cuiele… în cui!“
Vrea o familie
De opt ani Florin are o prietenă şi se gândeşte să-şi întemeieze o familie.
„Eu mă simt bine în pielea mea. Sunt un om ca oricare, cu defecte şi calităţi. Am o prietenă, Nicoleta. Este profesoară şi suntem împreună de opt ani. Îi mulţumesc că mă suportă, mă susţine şi îmi înţelege programul care se împarte între antrenamente şi deplasări. Ne dorim să ne căsătorim dar, sincer, nu am apucat să discutăm serios despre asta. E clar că ne dorim şi copii, dar mai importantă acum este partea profesională“, zice atletul care a fost primul absolvent cu dizabilităţi al Facultăţii de Educaţie fizică şi Sport din Iaşi, la licenţă în 2008 şi la master în 2010.
