Imediat după ce ai intrat în sat, pe o uliţă unde lumea se luptă să răzbată prin noroi, sunt zeci de case de chirpici, multe dintre ele fără garduri şi cu mulţi copii, care te urmăresc, curioşi, cu privirea. Nu au garduri pentru că oamenii sunt atât de săraci încât nu au hoţii ce să le fure.
„Dumnezeu dă la cei năcăjiţi, nu la cei care au!”
La una dintre aceste cocioabe stă familia Nadia şi Grigore Achirei. Sunt născuţi şi crescuţi în Mironeasa şi, de când se ştiu, au fost sărăci. Ea are 36 de ani, iar el 39. Sunt împreună de 19 ani şi au opt copii: Bogdan – 16 ani, Andreea – 14 ani, Mădălin Grigore – 11 ani, Dragoş Ionuţ - 10 ani, Narcis – 8 ani, Mirabela – 7 ani, Alexandru – 5 ani şi Nicoleta – 2 ani. Primii patru au numele de familie Elisei, deoarece Nadia şi Grigore au trăit în concubinaj la începutul relaţiei lor, iar ceilalţi patru poartă numele de familie al tatălului.
„Dumnezeu dă la cei năcăjiţi, nu la cei care au!“, e explicaţia găsită de Grigore pentru familia sa numeroasă, în timp ce Nadia dă vina pe vârstă: „Eram tineri şi fără minte!“
Andreea, Bogdan, Grigore, Dragoş, Ionuţ, Nadia, Nicoleta, Mirabela şi Alexandru: în casa fără speranţe
Zece suflete în 10 metri pătraţi
Cele zece suflete locuiesc într-o casă de chirpici, terminată toamna trecută. Are două camere, însă cele 10 suflete stau doar într-o singură cameră de 10 metri pătraţi. Sunt trei paturi, unde dorm, locuiesc şi-şi duc traiul de zi cu zi.
Părinţii şi copiii mai mari se spală în cealaltă cameră, fie vară, fie iarnă. „Încălzim apă şi ne spălăm într-o cădiţă. Nu avem acolo căldură, dar copii s-au obişnuit să se spele în cealaltă cameră“, zice Nadia despre camera pe unde şuieră vântul prin acoperiş.
La început, au locuit la părinţii lui Grigore, într-un paravan al casei părinţilor lui, dar, în urmă cu trei ani, aceştia i-au dat afară. După ce a plecat, familia Achirei şi-a încercat norocul la Constanţa, timp de jumătate de an, dar până la urmă s-a întors la Mironeasa. „O soră de-a mea locuieşte la Constanţa. Ne-am dus şi noi acolo, în speranţa că ne va fi mai bine. Am căutat de muncă, dar a fost foarte greu. Şi cu copii după noi... Am fost nevoiţi să ne întoarcem acasă“, povesteşte Grigore.
Reveniţi, au stat doi ani la mama Nadiei, după care, până toamna trecută, au locuit într-o baracă de lemn, făcută cu scânduri primite de la biserică.
La limita subzistenţei
Cel mai important venit al familiei Achiriei este alocaţia primită pentru copii – 640 de lei. La această sumă se mai adaugă ajutorul social de 710 lei. „Ne descurcăm şi noi cum putem. Trăim din alocaţia copiilor şi din ajutorul social. Eu nu muncesc pentru că stau cu asta mică (n.r. - Nicoleta) şi am grijă de ceilalţi copii. Încercăm pe cât putem să le asigurăm lor mâncarea. Iarna asta am dat mulţi bani pe lemne, pentru foc. Mai luăm de la magazin pe datorie şi pe urmă, când vine alocaţia, plătim. Ne descurcăm cum putem, pentru că nu vreau să dau niciun copil la stat“, zice Nicoleta.
Grigore şi cu Bogdan, băiatul cel mare, care a renunţat la şcoală, muncesc cu ziua, pe unde apucă. „Mergem şi lucrăm amândoi la fermă. Pe la oameni care mai au nevoie de lucru pe lângă casă. Câştigăm cam 600 de lei. E greu, pentru că aici lumea este săracă“, explică Grigore.
Doar Andreea e interesată de şcoală
Pentru copii familiei Achirei, şcoala nu prezintă deloc interes, mulţi dintre ei fiind repetenţi sau renunţând deja la cursuri. Singura excepţie este Andreea, fata cea mare. „Mie îmi place la şcoală. Am repetat şi eu un an pentru că m-a luat tata la cules de struguri, ca să câştigăm un ban. Aş vrea să merg la liceu când termin opt clase“, spune, timid, fata, completată de mama sa: „Învaţă foarte bine. Chiar o laudă profesorii la şcoală. Şi acasă încearcă să îi mai înveţe pe ceilalţi, dar ăştia nu prea vor. Bogdan a renunţat la şcoală. Mădălin a fost de trei ori repetent.“
Dragoş şi Narcis au rămas şi ei câte un an repetenţi. Familia nu pune prea mare preţ pe învăţătură, deşi la nivel declarativ ei susţin contrariul. „Eu am făcut şapte clase, iar nevastă-mea, patru. Nici mie nu mi-a plăcut şcoala. Le-am spus că fără carte nu se vor putea descurca, dar nu vor să mă asculte. Ce să le fac?! Să-i bat?!“, spune tatăl.
Probleme mari cu Mădălin
Băiatul în vârstă de 11 ani, Mădălin, le dă cele mai mari bătăi de cap familiei. „Cred că are probleme cu capu’! Când nu-i convine ceva, fuge de acasă. De vreo câteva ori până acum a fugit la Iaşi. De obicei, dăm telefon la Poliţie şi îl găsesc în gară şi îl duc la Centrul de zi, din Iaşi. Odată a lipsit vreo lună de acasă. Am discutat cu cei de la Protecţia Copilului şi ne-au spus că mai bine l-am lăsa la Centru să aibă ei grijă de el. Şi acum este fugit de acasă, l-au găsit la gară şi e la Centru. Nu ştiu ce să mă mai fac cu el. Şi acum e fugit de-acasă!“, se plânge Nicoleta.
Probleme au avut şi cu băiatul cel mare, Bogdan: „El, în clasa a V-a, a renunţat la şcoală şi a fugit de-acasă. Am vorbit cu el şi văd că acum şi-a băgat minţile în cap. A mai crescut şi a înţeles că nu se poate descurca încă de unul singur“, zice Grigore.
Casa familiei Achirei, exterior şi interior. Oricât de greu ar fi, nu lipseşte antena de satelit de la „Orane tivi”
Grigore, la un pas de moarte
În toamna lui 2003, într-o seară, când se întorcea acasă, Grigore a fost lovit în cap de câteva persoane şi nici până în ziua de astăzi nu se ştie cine l-a atacat. „Nu ştiu cu ce mi-au dat în cap. Cred că era un par. Când m-am ridicat, îmi curgea sânge din ureche. Am venit acasă şi pe urmă am intrat în comă“, îşi aminteşte Grigore.
Nadia l-a chemat pe un frate de-al lui Grigore şi acesta a fost dus de urgenţă la Iaşi, la spital. „A avut mare noroc. L-au operat imediat, pentru că altfel ar fi murit. În sat se cam ştie cine l-a atacat. Cel despre care se crede că l-a lovit este fugit de atunci cu nevasta şi cu copii în Italia şi nu s-a mai întors“, povesteşte Nadia. De atunci, Grigore are dureri mari de cap, nu poate sta mult în căldură, iar pe partea dreaptă a capului, unde a fost lovit, are o adâncitură în craniu.
