Simionaș povestește, în exclusivitate, despre cum a lucrat în fabrică, cum a câștigat primii bani, despre metodele de antrenament și multe alte experiențe trăite de-a lungul carierei.
Coleg cu Crăciunescu și Porumboiu
A debutat ca junior la Roman, orașul unde a copilărit. Selecționat la echipa națională de tineret, Vasile Simionaș a fost transferat de Dinamo Bacău.
„La 17 ani și câteva luni, am participat la un trial pe regiuni. Am fost selectat în una dintre cele patru echipe și am mers la Câmpina în cantonament. Așa am fost selectat și pentru echipa națională de tineret. Am fost coleg cu Crăciunescu și Porumboiu. Am jucat atunci, mi-a duc aminte, un amical cu Rapid, care era campioană. Lor li s-a stricat autocarul și au venit la meci cu o mașină care aducea pâinea la Bușteni. Noi eram foarte entuziasmați, dar ne-au bătut cu 5-0 de ne-au adus cu picioarele pe pământ“, își începe Vasle Simionaș povestea.
Cea mai bună parte a carierei lui Simionaș, când antrena Oțelul Galați și mergea în cupele europene în fiecare an
Salarii mult peste veniturile românilor
În ceea ce privește banii, Simionaș spune că un fotbalist putea câștiga mult peste nvielul salariilor din România de la acea vreme.
„La început, când eram student, eu aveam o indemnizație de vreo 2.000 de lei, cât lua un inginer. Cu tot cu primele de joc puteam ajunge și la 7.000 de lei/lună. Era o sumă foarte mare pentru acele vremuri. În schimb, nu prea aveai ce să faci cu banii, pe ce să-i cheltui. La Dinamo Bacău aveam colegi care erau angajați în cadrul Miliției, dar nu dădeau pe-acolo. Nici nu aveai cum la ce program de antrenamente aveam. Era un profesionism mascat“, zice Simionaș.
Antrenamente și rummy
În anii ’70, erau puține tentații pentru un tânăr jucător. „Pe vremea noastră era militărie. Se intra în cantonament cu trei zile înainte de meci și nu aveai voie să pleci decât cu bilet de învoire. Cantonamentele erau lungi și grele, după modelul soviectic. De-abia pe urmă am conștientizat și noi că mai mult ne oboseam decât creșteam valoric. În cantonament, nu prea aveai ce să faci. Mai jucam rummy, ascultam muzică la magnetofon. Antrenamentele erau de cel puțin două ore și erau destul de grele. Nu se lucra, în schimb, deloc, pe partea fizică. Asta făceam noi singuri, acasă. Lucram în special apărarea și puțin atacul, deși se juca în sistem 4-2-4, cu jocuri spectaculaose și multe goluri. Foarte rar mergeam în cluburi de noapte. Am fost și la Atlantic în București și la Aro, în Brașov, dar nu mi-a plăcut. Nu era ca acum, când sunt discoteci multe. Mie nu mi-a plăcut niciodată muzica tare, nici atunci și nici acum. Nu-mi plăcea să am viață de noapte“, își amintește Simionaș.
Urmăriți de securiști
Fiind selecționat la echipa națională, Simionaș a avut posibilitatea să iasă de multe ori din țară pe timpul comunismului, dar spune că erau condiții foarte stricte.
„Dacă îți luai 100 de dolari cu tine, îți tremurau toate pe tine ca nu cumva să te prindă. Puneai banii în pasta de dinți, găseam tot felul de metode ingenioase. Au fost care au fost prinși cu valută și condamnați doi ani cu suspendare. Nu mai spun că dacă erai jucător la o echipă care ținea de Armată sau de Miliție puteai să faci și închisoare. Tot timpul mergeau cu noi doi reprezentanți din partea Securității, care aveau grijă să nu rămânem acolo. Oricum, frica era foarte mare. Nu puteau ăia să ne urmărească peste tot, dar dacă rămâneai, ar fi avut familia de suferit și foarte puțini s-au riscat“, povestește antrenorul.
A promovat cu Suceava, după ce-a fost alungat de la Iași: „O răzbunare divină”, spune Simionaș
Inel, blugi și radiouri
Neavând posibilitatea să-și ia valută, nu prea aveau cum să își cumpere foarte multe lcururi. „Prima ieșire a fost cu echipa națională de tineret la Monte Carlo. A fost extraordinar. Pe urmă am fost în Grecia, de unde mi-am luat inelul ce are filigran cu chipul lui Alexandru cel Mare, pe care îl port și acum. Ne luam blugi, aparate de radio performante ca să putem asculta Europa Liberă. Aduceam biciclete pentru copii. Cumpăram pentru prietene lucruri care nu le găseam aici. Aurul era foarte ieftin. La vamă dădeai șpagă un pachet de țigări și nu te controla“, își amintește nea Simi.
La o bere, cu băieții
Relațiile dintre jucătorii echipei erau altele decât cele de acum, mulți preferând să-și petreacă timpul alături de familie.
„Acum sunt tot felul de «bisericuțe». Noi eram foarte uniți. Ieșeam cu familiile, dar numai după victorii. Dacă pierdeam, ne era pur și simplu rușine să ieșim din casă. De obicei, mergeam la restaurantul de la Unirea, unde aveam o masă a noastră. Dar și acolo nu se stătea foarte mult. Mergeam după meci dar se stătea până la ora 23.00 pentru că se închidea. Mai făceam câte o petrecere la unul dintre noi acasă. Nu erau foarte multe modalități de distracție atunci. Acum stau altfel lucrurile. Jucătorii sunt tineri, au bani, și tentațiile sunt foarte mari. Discoteci și cluburi de noapte sunt peste tot“, susține nea Simi.
Trei luni la Țesătura
Spre finalul carierei de fotbalist, pentru că nu mai juca așa cum se așteptau cei din conducerea locală a Partidului Comunist, Simionaș a fost trimis să lucreze în fabrică.
„Jucam mai slab și unul de la partid mi-a spus că m-ajută el să-mi bag mințile în cap, așa că mi-au spus să mă duc să lucrez la Țesătura. Eu terminasem facultate de profil, dar nu aveam legătură cu ce e acolo. Trebuia să fiu la serviciu de la 7.00 la 10.00 și pe urmă mă duceam la antrenament. Ca fotbalist, eram obișnuit să mă trezesc pe la 8.00. A fost un chin. Când m-am dus acolo, mulți mă știau. Mi-au dat un halat și mi-au pus un ecuson mare în piept și un pix în buzunar. S-a luat de mine o reprezentantă a partidului: cine sunt și ce caut pe-acolo, că nu prea m-a văzut? I-am zis că nici eu nu o cunosc. M-a chemat directoarea și i-am spus că nu voi face niciodată această meserie. După vreo trei luni m-am dus la cei de la club și le-am zis că eu plec dacă mă mai trimit în frabrică. Au vorbit cu cei de la partid și m-au lăsat în pace“, spune amuzat tehncianul.
Una dintre puținele imagini de arhivă cu Simionaș jucător (în centrul imaginii). Politehnica Iași, 1982, o generație cu mulți jucători iubiți, o echipă pe care publicul o știa pe de rost
Dat afară de ziua lui
După ce și-a încheiat cariera de jucător, Vasile Simionaș a ales să se facă antrenor. Sprijinit de Vasile Ianul, a preluat echipa din dealul Copoului și a făcut cursurile la București.
„Președinte la clubul ieșean era Vasile Ianul și el m-a pus să antrenez echipa și în paralel am făcut școala de antrenori. Pe urmă l-a adus antrenor pe Constantin Oțet, iar pe mine m-a pus secund. Oțet nu mă lăsa nici măcar încălzirea să fac cu echipa. Discuta cu mine o formulă de joc și pe urmă mă trezeam că a schimbat cinci-șase jucători. Echipa nu mai mergea cum trebuie. În ’85, când am primit de carnetul de antrenori, chiar de ziua mea, m-am întors la Iași. Am fost chemat de prim secretarul de atunci, Dumitru Nagîț. L-au dat afară pe Ianul, care pe urmă a ajuns la Dinamo. Și eu am fost găsit vinovat de lipsa rezultatelor și dat afară. A căzut cerul pe mine! A durat ceva timp până mi-am revenit“, rememorează Simionaș.
Înjurat de Filioreanu
La ceva timp, a venit oferta celor de la Suceava. „Mi-aduc aminte că mi-au dat 30.000 de lei ca antrenor și 10.000 de lei ca jucător, deși eu le-am spus clar că nu mai joc. Am reușit să promovăm după un meci istoric la Iași, în ’88, când am câștigat cu 1-0. Nu știu dacă a fost o răzbunare pentru modul în care fusesem dat afară. Aș spune că a fost o dreptate divină. A doua zi dimineață, la ora 5.40, aveam tren spre Suceava. M-am dus pe jos la gară și acolo m-am întâlnit cu Alexandru Filioreanu, fostul ministru adjunct al Căilor Ferate Române. El m-a invitat să merg cu el în vagonul rezervat lui, dar l-am refuzat. Mi-aduc aminte că s-a uitat cu ură la mine, m-a înjurat de mamă și mi-a zis că nu o să mai calc vreodată în Iași. Ajuns la Suceava, unde eram așteptat ca un erou, m-am dus la prim-secretarul Gîrbea. Cum stăteam eu de vorbă cu el, intră în birou Filioreanu. S-a blocat când m-a văzut. Gîrbea nu mai contenea să mă laude, iar Filioreanu a spus doar atât: «Tovarășul Simionaș este ieșean de-al meu, un băiat excepțional!»“, zice râzând Simionaș.
Simionaș acum, un invitat de onoare la Tribuna Oficială
Fișet plin cu bani: „Vreți moral, poftim moral!“
După ce a mai trecut pe la CFR Pașcani, Poli Iași, Farul Constanța, Dacia Unirea Brăila și FC Național, a ajuns în 1994 la Oțelul Galați, unde a trăit cea mai frumoasă perioadă din cariera de antrneor.
„Marius Stan mi-a povestit o întâmplare legată de promovare, în care se luptase cu echipa mea de atunci. Au fost chemați cei de la club de șeful Combinatului de la Galați și luați la întrebări. Printre altele, ei au spus că jucătorii sunt lipsiți de motivație. Atunci, directorul a deschis un fișet mare, de metal, unde erau multe teancuri cu bani și le-a spus: «Vreți moral, poftim moral!» Acolo am avut mulți jucători foarte buni și am obținut cele mai bune rezultate din cariera de antrenor“, menționează tehnicianul.
Simionaș, inventator de scheme
În ceea ce privește antrenoratul, Vasile Simionaș susține că a fost nevoit să fure meserie și să inoveze de multe ori, neavând acces la foarte multă informație.
„Pe acele vremuri nu exista internet și acces liber la atâta informație. Acum doar să nu vrei să nu te informezi. Știam limba franceză și eram abonat la France Football, dar de acolo puteai lua puține informații. Mai erau și casete video, dar foarte puține și vechi. Atunci furai meserie de la cei mai în vârstă. Mai stăteai de vorbă cu unul, cu altul”.
Antrenorul spune că a inventat el înșuși scheme de joc: „Am ajuns inventez autul cu blocaj, preluat din baschet. Am inventat lovitura liberă bătută cu un-doi în spatele zidului și care se mai practică și astăzi. Lucram fără preparator fizic pentru că nu era școală pentru așa ceva atunci. Antrenorul trebuia să știe de toate”.
„Acum se dau goluri doar din greșeli. Plăcerea a dispărut”
Simionaș spune că fotbalul jucat în urmă cu 20 de ani era mai spectaculos, echipele fiind lăsate să atace. În același timp, misiunea unui antrenor este mult mai simplă acum, având lângă el un întreg staff: „E mai ușor să antrenezi acum, când ai doi secunzi, preparator fizic și psiholog. Ca sistem de joc, am jucat în multe formule, dar cel mai mult mi-a plăcut 4-4-2. Acum se folosește apărare în zonă, cu fundașii în linie. E un fotbal ermetic, care nu mai crează spectacol. Golurile se dau doar pe greșeala adversarului. Sunt din ce în ce mai puțini jucători creativi. Fotbal este un business și nu se mai joacă din plăcere“, conchide Simionaș.
