Acum cinci ani, pe 22 februarie 2019, o sondă spațială fără pilot a fost plasată pe orbită în jurul Lunii, scrie The Conversation.
Denumită Beresheet și construită de SpaceIL și Israel Aerospace Industries, trebuia să fie prima navă spațială privată care a efectuat o aterizare ușoară.
În sarcina utilă a sondei se aflau și tardigrade, cunoscute și sub numele de urși de mare, renumite pentru capacitatea lor de a supraviețui chiar și în cele mai dure climate, inclusiv în spațiul cosmic.
Misiunea israeliană a avut probleme încă de la început, cu defecțiunea camerelor „star tracker”, destinate să determine orientarea navei spațiale și să-i controleze astfel corect motoarele. Limitările bugetare au impus un design redus și, în timp ce centrul de comandă a reușit să rezolve unele probleme, lucrurile au devenit și mai complicate pe 11 aprilie, ziua aselenizării.
Pe drumul către Lună, nava spațială călătorise cu viteză mare și trebuia încetinită pentru a face o aselenizare ușoară. Din păcate, în timpul manevrei de frânare, un giroscop s-a defectat, blocând motorul primar.
Ce sunt tardigradele și cum arată
La o altitudine de 150 m, Beresheet se deplasa cu 500 km/h, mult prea repede pentru a mai fi oprită la timp. Impactul a fost violent – sonda s-a spart, iar rămășițele sale au fost împrăștiate pe o distanță de aproximativ 100 de metri. Știm acest lucru deoarece locul impactului a fost fotografiat de satelitul LRO (Lunar Reconnaissance Orbiter) al NASA pe 22 aprilie.
Deci, ce s-a întâmplat cu tardigradele care călătoreau în sonda spațială israeliană? Având în vedere abilitățile lor remarcabile de a supraviețui în situații care ar ucide orice alt animal de pe Pământ, ar fi putut ei să fi contaminat Luna? Mai rău, ar putea ei să se reproducă și s-o colonizeze?
Tardigradele sunt animale microscopice care măsoară mai puțin de un milimetru în lungime. Toate au neuroni, o gură care se deschide la capătul unei trompe retractabile, un intestin care conține o microbiotă și patru perechi de picioare nearticulate care se termină în gheare, iar majoritatea au doi ochi. Oricât de mici sunt, ei au un strămoș comun cu artropode precum insectele și arahnidele.
Majoritatea tardigradelor trăiesc în medii acvatice, dar pot fi întâlnite în orice mediu, chiar și în cel urban.
Emmanuelle Delagoutte, cercetător la CNRS, le adună în mușchii și lichenii din Jardin des Plantes din Paris. Pentru a fi active și să hrănească cu microalge precum chlorella și pentru a se mișca, a crește și a se reproduce, tardigradele trebuie să fie înconjurate doar de o peliculă de apă.
Se reproduc sexual sau asexuat prin partenogeneză (de la un ou nefertilizat) sau chiar prin hermafroditism, când un individ (care posedă atât gameți masculini, cât și feminini) se autofertilizează. Odată ce oul a clocit, viața activă a unui tardigrad durează de la 3 la 30 de luni. Au fost descrise în total 1.265 de specii, inclusiv două fosile.
Tardigradele sunt renumite pentru rezistența lor la condiții care nu există nici pe Pământ, nici pe Lună. Își pot opri metabolismul pierzând până la 95% din apa din corp.
Unele specii sintetizează un zahăr, trehaloza, care acționează ca un antigel, în timp ce altele sintetizează proteine despre care se crede că încorporează constituenți celulari într-o rețea „sticlă” amorfă, care oferă rezistență și protecție fiecărei celule.
În timpul deshidratării, corpul tardigradului se poate micșora la jumătate din dimensiunea sa normală. Picioarele dispar, rămânând vizibile doar ghearele. Această stare, cunoscută sub numele de criptobioză, persistă până când condițiile pentru viața activă devin din nou favorabile.
În funcție de specia de tardigrad, indivizii au nevoie de mai mult sau mai puțin timp pentru a se deshidrata și nu toate exemplarele aceleiași specii reușesc să revină la viața activă.
Adulții deshidratați supraviețuiesc câteva minute la temperaturi de până la -272°C sau până la 150°C și, pe termen lung, la doze mari de raze gamma de 1.000 sau 4.400 Gray (Gy). Prin comparație, o doză de 10 Gy este fatală pentru oameni, iar 40-50.000 Gy sterilizează toate tipurile de materie.
Cu toate acestea, indiferent de doză, radiația ucide ouăle tardigrade. Mai mult, protecția oferită de criptobioză nu este întotdeauna clară, ca în cazul Milnesium tardigradum, unde radiațiile afectează atât animalele active, cât și cele deshidratate în același mod.
Deci, ce s-a întâmplat cu tardigradele după ce s-au prăbușit pe Lună? Mai este vreunul dintre ei viabil, îngropat sub regolitul Lunii, praful care variază în adâncime de la câțiva metri la câteva zeci de metri?
În primul rând, trebuie să fi supraviețuit impactului. Testele de laborator au arătat că exemplarele înghețate ale speciei Hypsibius dujardini, care călătoreau cu 3.000 km/h în vid, au fost deteriorate mortal când s-au prăbușit în nisipul lunar. Cu toate acestea, au supraviețuit unor impacte de 2.600 km/h sau mai puțin – iar aselenizarea lor extremă pe Lună, nedorită sau nu, a fost mult mai lentă, în acest caz.
Suprafața Lunii nu este protejată de particulele solare și razele cosmice, în special razele gamma, dar tardigradele ar putea rezista și în aceste condiții.
De fapt, Robert Wimmer-Schweingruber, profesor la Universitatea din Kiel din Germania, și echipa sa au arătat că dozele de raze gamma care lovesc suprafața lunară au fost permanente, dar scăzute în comparație cu dozele menționate mai sus – la o expunere de 10 ani la gama lunară, razele ar corespunde unei doze totale de aproximativ 1 Gy.
Dar mai este întrebarea de „viață” pe Lună. Tardigradele ar trebui să reziste la lipsa apei, precum și la temperaturi cuprinse între -170 și -190°C în timpul nopții lunare și 100 până la 120°C în timpul zilei. O zi sau o noapte lunară durează mult timp, puțin sub 15 zile pământești. Sonda în sine nu a fost proiectată să reziste la astfel de extreme și, chiar dacă nu s-ar fi prăbușit, ar fi încetat orice activitate după doar câteva zile pământești.
Din nefericire pentru tardigrade, ele nu pot depăși lipsa de apă lichidă, oxigen și microalge – nu ar putea niciodată să se reactiveze, cu atât mai puțin să se reproducă. Colonizarea lor a Lunii este astfel imposibilă.
Totuși, exemplarele inactive se află pe solul lunar și prezența lor ridică întrebări etice, așa cum subliniază Matthew Silk, un ecologist la Universitatea din Edinburgh. Mai mult, într-un moment în care explorarea spațiului decolează în toate direcțiile, contaminarea altor planete ar putea însemna că am pierde oportunitatea de a detecta viața extraterestră.
Sursa: Știrile PRO TV
